Nu aruncați cu piatra, căci am fost, după cum mi-au spus unii, o paria, o tuberculoasă, o scârboșenie, am avut o boală rușinoasă, unii ziceau că trebuie să mă fi prostituat ca să pot lua așa o boală, altfel ea nu se poate să se fi lipit de o fată așa frumușică și cu ochi albaștri. In realitate, am avut o boală pe care o dezvoltă anual, indiferent de statutul social sau culoarea ochilor, peste 16.000 de români, pornită dintr-un bacil pe care-l avem peste o treime dintre noi. Acum îmi port semnul invizibil cu mândrie și cu o dorință mai mare de a vedea în jurul meu toleranță pentru ceea ce nu înțelegem și ne sperie.

Mi-am tușit o parte din plămân, iar gustul acela de sânge l-am simțit multă vreme, cam cât am simțit rușinea de a fi deranjat lumea cu boala mea. Am simțit rușinea în mine câțiva ani buni, nu mulți, doar vreo șapte, apoi m-am eliberat și am făcut ceea ce am așteptat mereu de la ceilalți – mi-am deschis mintea și am realizat că n-am făcut nimic rău. A rezultat un articol în Dilema, un fel destăinuire în piața publică. Am luat TBC de la o colegă ce nu mi-a spus, nu e mare lucru. Mare lucru a fost însă că DSP-ul nu mi-a spus, deși era obligat.  Ca în orice societate mândră, mereu ocupată cu altceva, instituțiile statului își arată nepăsarea, cu o inconștiență care omoară. Am trecut prin multe luni de diagnostic greșit și doar norocul a făcut să mă fac bine, după aproape 2,000 de pastile luate în decurs de 6 luni. La fel se îmbolnăvesc vreo 16.000 de oameni anual, într-o Românie care e la coada lumii în ceea ce privește incidența acestei boli, iar mult peste 1.000 mor, deși sunt morți ce pot fi prevenite. Morți ce ar trebui să stea pe conștiințele noastre.

Ce sentimente încearcă familiile și prietenii lor? Eu știu. Mă întreb câți mor fără să fie diagnosticați și câți refuză să se trateze, din lipsă de bani sau de rușine.

Rușinea…văd zilele astea un clivaj fantastic în societatea noastră mică, unde se cere să avem rușine. Rușine celor gay față de Dumnezeu, față de cei normali”, față de ce ar trebui să fie și nu sunt în ochii unora care cred că au dreptul de a arunca cu piatra. Rușine celor cu dizabilități, rușine părinților singuri, rușine femeilor violate care și-o cer, rușine femeilor care nu întorc și obrazul celălalt când le bat bărbații, rușine femeilor care nu pot sau nu vor să fie mame, rușine celor care ies din cutiuță și din zona de confort.

Mai grav e că unii o iau ad litteram și chiar aruncă cu piatra. Dacă ceea ce văd în spațiul virtual, vorbele urâte, neascultările, înjurăturile și denigrările ar fi pietre reale, ele ar zbura pe lângă noi sau în noi la tot pasul. Bula de Facebook ne multiplică aceste mesaje și mie îmi pare că opinia publică se rezumă doar la asta, deși în realitate nu este așa.

Lipsa de toleranță pe care am văzut-o în jurul meu la revenirea în România, după doar 4 luni trăite în SUA, m-a adus aproape de depresie. Acolo am locuit o perioadă cu un cuplu gay, și îi invidiez pe amândoi pentru normalitatea și frumusețea relației lor. O fostă colegă de birou este căsătorită (da, ați citit bine, căsătorită) cu o altă femeie. Am interacționat cu multe persoane gay și odată ce am ajuns să îi înțeleg, doar observându-le normalitatea, a devenit și pentru mine normal să nu mă mai gândesc în termeni de gay și straight. Am scris un scurt status pe Facebook atunci, în care lăudam această normalitate de a nu te ascunde și prietenii mei mi-au scris public sau privat, că trebuia să le spun mai demult că sunt gay, poate m-ar fi ajutat! Am tot recitit acel post și nimic din ce am scris nu spunea că eu sunt gay, dar am realizat că noi vorbim atât de puțin despre asta, încât prietenii mei au considerat că dacă nu am un obiectiv personal, nu merita să scriu despre așa ceva, pe cale de consecință…

Cred că zilele astea avem nevoie, mai mult decât oricând, de dialog și de curajul de a ne vedea fricile. De toleranță, indiferent de tabăra în care ne-am poziționat, de calm. Mai avem nevoie de toleranță și să nu uităm că normalitatea e o chestiune de proiecție și de compromis social. Îmi doresc să ne concentrăm energia pe a construi, nu pe a demola libertăți și drepturi câștigate în secole, să ne canalizăm eforturile pe a-i ajuta pe cei în nevoie să ajungă pe linia de plutire, nu pe a-i obliga pe ceilalți să fie cum vrem noi.

Îmi e frică că pe o bună parte dintre noi i-a apucat frica de ceva necunoscut, neexplorat și de asta mă apucă și pe mine frica de a nu regresa în drepturi și libertăți câștigate cu greu, în secole, și la care nu avem voie să renunțăm, mai ales dacă ele afectează drepturile femeilor. Avem alte lupte de dus cu noi, mult mai importante, decât aceea de a ne învrăjbi cu semenii noștri.

Am trăit pe pielea mea ce înseamnă stigmatizarea socială pentru un lucru pe care nu l-am putut controla, precum și modul în care fricile altora s-au răsfrâns asupra mea. Sper să găsim puterea în noi să nu ne facem asta, ca societate. Suntem deja mult prea divizați, furați și batjocoriți pentru a ne permite luxul de a regresa în materie de drepturi, libertăți și umanitate.

Advertisements